Prima interacțiune pe care Ștefan Ungureanu a avut-o cu arta a fost în copilărie, când a pus mâna pe un exemplar vechi, de pe la 1900, din Le Petit Larousse, de clasa a 4-a, al unui băiat pe care strămoșii lui l-au luat sub aripa lor protectivă. Obiectul a rămas în familie și nu poate să uite nici acum paginile vechi, îngălbenite, scrisul și tona de desene: paginile cu armuri, cele cu animale, după care Ștefan a început să facă reproduceri.
Avea un alfabetar și o inventariere a Universului. Unele lucruri erau abstracte, precum spargerile de bucăți de dans medieval. Pentru mine, ăsta a fost un obiect pivotal după care eu am tot desenat în copilărie și care mi-a dat senzația că tot Universul poate să fie și desen.
Ștefan Ungureanu vine dintr-o eră analog, ca mulți dintre noi. Atunci când voia să afle o informație trebuia să se ducă către o carte, să aprofundeze. Pentru el, imaginea în sine a devenit un mare mediator pentru tot ce însemna lumea.
Pentru că un artist are nevoie de un spațiu numai al lui, așa cum spunea Virginia Woolf în O cameră doar a ei, Ștefan Ungureanu și-a găsit un atelier la scurt timp de când a terminat facultatea. E vorba de un apartament pe care-l împarte cu alți artiști și în care obișnuia să-și petreacă majoritatea timpului.
Atunci când creează, Ștefan trece prin toate stările. Uneori are senzația că poate atinge Nirvana, alteori simte că traversează râul Styx. Cu toate acestea, și-a creat, în timp, o stare de fond productivă. Au trebuit să treacă mulți ani ca să reușească să ajungă la acest State of Mind, să găsească dispoziția propice atât pentru corp, cât și pentru minte ca să poată face artă. De cele mai multe ori se simte energic și curios.
În timp ce pictezi, consumi foarte multă energie. Nu e vorba neapărat de energie fizică, cu toate că stai foarte mult în picioare, fiindcă așa te poți implica cu tot corpul, a explicat Ștefan.
În lumea artei, Ștefan e recunoscut că pictează destul de figurativ, că îmbină elemente de istorie, filosofie și inginerie a viitorului în timp ce pune accentul pe om.
În lucrările sale, fiecare element a intrat pe parcurs. Deși poate suna clișeic, faptul că e băiat l-a făcut să aibă o înclinație pentru tehnologie, mai ales pentru cea care își are rădăcini într-un viitor distopic. Restul elementelor vin din profilul propriei vieți. Faptul că tatăl lui a fost geolog a cântărit foarte mult.
În familia mea, știința a fost și este available, nu ceva departe practicat de niște străini. Tatăl meu practica asta, lucra pe teren, lucra aplicat. Atunci a apărut fascinația mea față de știință, care mi s-a părut accesibilă.
Pe parcursul anilor, știința, istoria, antropologia, toate aceste universuri s-au maturizat în el și au devenit pentru Ștefan Ungureanu niște instrumente cu care poate construi propriul său univers vizual.
Când vine vorba de inspirație, pictorul și-o culege din atât de multe locuri. Uneori din cărțile pe care le citește, alteori din filmele pe care le vede.
Nimic nu e nou, de fapt. Nu te prinzi că ai esențializat ceva, de undeva. Sau ai comutat. Spre exemplu, zici că e vizual, dar tu ai auzit o idee. Dar tu, dacă vrei să iei acea idee și să o traduci cuvânt cu cuvânt în arta ta, în vizual, deja o performezi și o transformi în altceva. Și totuși, lucrurile se întâmplă mai fin de atât. Nu iei o idee pe care ai auzit-o și încerci să-i găsești cheia, ci pur și simplu sunt lucruri care rămân cu tine, care devin parte din tine, apoi parte din ceea ce creezi. Uneori, poți să transpui și o senzație. După ce ai o trăire deosebită, ea se agață de tine, se încheagă, iar apoi o transformi într-o imagine.
Atunci când începe procesul creației, Ștefan vede imaginile ca după o ceață densă, pe care începe să pună focus, ajungând să se concretizeze. Așa începe să schițeze. Bâjbâie. Caută să afle care sunt elementele, ingredientele imaginii. Sensul. Cu ce poate să jongleze. Își dă seama că oamenii vorbesc despre inspirație ca despre ceva important, care ar trebui să transpară la final. Numai că ea se disipă. Mesajul vizualul e foarte diferit de cel vorbit, mărturisește Ștefan. Tu îți poți petrece vorbind o lucrare timp de săptămâni întregi.
Teoria Recapitulării este cea mai recentă expoziție a lui Ștefan Ungureanu, care poate să fie văzută până pe 10 august. În Recapitulările create, la fel ca în ultima, artistul se raportează la propria lui viață, aduce idei, trăiri și elemente din ceea ce a trăit până în prezent. Pentru el, recapitularea, mai nou, e un soi de curbă. El a preluat informații de la tatăl său, apoi a povestit în culori devenirea lui, iar acum face o anticipare către fiul lui de numai un an și câteva luni.
Recapitularea vieții e un fel de buclă care se termină în punctul în care o alta începe. Până să mi se nască copilul eram vârful și viitorul tuturor lucrurilor, îmi trăiam viața pe o axă verticală, iar acum asta s-a schimbat total, fiindcă mi-am dat seama că urmează să las o buclă în spate doar ca să încep una nouă. Până de curând n-am simțit ciclicitatea vieții. Am privit în spate și am adunat ce mi-a plăcut în copilărie, lucruri pe care le-am introdus în lucrări, cumva, în anticiparea creșterii copilului.
Fiul lui Ștefan e încă mic, încă nu comunică, dar artistul știe că la un moment dat trebuie să predea o ștafetă, așa că în tot ceea ce face alege să folosească ingrediente care au fost substanțiale pentru propria lui viață, dar care n-au fost introduse în tablouri, cu toate că aveau potențial.
Ștefan are în fața biroului, chiar pe perete, o schiță a Teoriei Recapitulării care șade acolo de vreo 2 ani, deja. Totuși, ideea expoziției de vanitasuri, de lucrări statice care să aibă comun un comentariu despre timp și un soi de punere în scenă care să-ți amintească de efemeritatea existenței, a apărut în urmă cu 6 ani. Lucrarea Running man a fost miezul de care avea nevoie.
Prin decembrie a început documentarea, apoi a început să facă schițele prin ianuarie și cam prin februarie s-a apucat de pictat. Pregătirea expoziției a fost ca un fel de maraton, cu toate că numărul lucrărilor a fost mic comparativ cu ceea ce a mai făcut Ștefan înainte, dar și ca suprafață picturală.
În Teoria Recapitulării, o lucrare care a atras atenția la evenimentul de deschidere al expoziției este o reconstrucție a lui Kali, zeița morții, cea care aduce moartea ego-ului și a unei viziuni iluzorii egoistă asupra realității.
Tabloul e un fel de colaj de artefacte istorice care aparțin umanității: capul e stela lui Naram – Sim de la Luvru, sabia e un falx tracic, iar zeul Shiva e un costum de cosmonaut sovietic. În final, Kali a luat forma unui robot victorios.
Am ales să o reinterpretez pe Kali pentru că e exotică, vine dintr-o altă cultură care nu ne aparține. Totuși, situația de acolo, imaginea de mit, o simțim, fiindcă și noi o trăim. Lăsând deoparte atractivitatea subiectului, când intri în cultură, ajungi să operezi cu lucruri care deja există. Kali e emoționantă și pătrunzătoare. Oricum, am transformat tot acel triunghi, tot acel spațiu, care e acum e mai mult o ceață a amintirii lui Kali.
Am fost fascinată de povestea spusă de Ștefan Ungureanu în Teoria Recapitulării și mi-a fost imposibil să nu remarc simbolul mâinii care apare în atâtea imagini și forme: mâna divină, mâna umană retezată de la cot, mâna într-o mănușă și așa mai departe. Bineînțeles, în spatele tuturor acestor mâini există o poveste.
Totul a pornit de la tatăl lui Ștefan, care nu se pricepea mai deloc la tehnologie, dar avea nevoie să fotografieze în meseria lui. Atunci, Ștefan i-a făcut cadou un model vechi de cameră digitală. Mică și destul de pătrățoasă. Atunci când geologul a decedat, fiul lui a luat acea cameră și a analizat fiecare fotografie realizată. Nu a putut să nu remarce că la câteva fotografii apărea câte o imagine focusată pe mâna tatălui, pe care probabil că o surprindea singur, din greșeală, atunci când deschidea și închidea aparatul.
După ce a murit taică-miu, când aveam 29 de ani, am preluat toate lucrurile lui, inclusiv calculatorul. Atunci am adunat pe o foaie mare vreo 300 de poze cu mâna lui, făcute din eroare. A fost foarte emoționat să găsesc prin toate pozele făcute pe teren câte un accident cu mâna. Avea și o mână aparte, foarte muncită, cu riduri și pliuri, cu foarte mult caracter.
Apoi, un alt lucru care l-a făcut pe Ștefan să transforme mâna într-un element esențial din lucrări a fost atunci când a observat că bebelușul lui începe să-și ia în stăpânire corpul, lucru care se întâmplă cu mult înainte să învețe să vorbească. Prima comunicare fluidă pe care a avut-o copilul cu părinții a fost prin gesturi, arătându-le, cu degetul ușor moale, tot felul de lucruri.
Separat de asta, Ștefan Ungureanu s-a apucat și de speologie. A început să exploreze cavități muntoase abrazive, cu stalactite și stalagmite, cu tot felul de roci și săruri de care trupul uman trebuie să se protejeze cu echipament special din care e important să facă parte și mănușile.
Artistul declară că de când s-a apucat de speologie, a început să fie foarte atent la modul în care omul se bagă în medii periculoase. Toți au o interfață cu realitatea periculoasă, care să o atenueze și eventual să o anuleze. Deodată, mănușile au devenit foarte importante pentru mine. Mâna, în sine, a fost înlocuită de o mănușă în lucrările mele.
În arta contemporană, tu, ca artist, trebuie să fii un soi de ghid pentru oameni, mărturisește pictorul. În trecut, pe la 1600, bagajul de cunoaștere despre Univers era destul de limitat, raportându-se, în mare parte, la scene Biblice. Acum nu mai poți să presupui din start că noi toți ne uităm la un produs artistic având în minte același lucru.
