Mariana Velisarato este managerul unor clinici medicale. S-a îndrăgostit de artă pe la 25 ani, în perioada în care s-a îndrăgostit de soțul ei, nepotul pictorului și scenografului Vasile Velisaratu.
Masacrele regimului comunist nu mai sunt un secret, nici un subiect tabu. Știm deja cum s-au întâmplat, am aflat care au fost destinele unor personalități precum Iuliu Maniu, dar și ale oamenilor simpli precum Anița Nandriș-Cudla, care a fost exilată în Siberia timp de 20 de ani, cu întreaga ei familie, pentru că s-a opus sistemului.
O astfel de poveste este și cea a lui Vasile Velisaratu sau Vely, un pictor, grafician și scenograf român, a cărui artă a rămas vie mai mult în memoria familiei. Recent s-a organizat expoziția „Vasile Velisaratu – Restitutio” la Sala Theodor Pallady a Bibliotecii Academiei Române. Aceasta a fost realizată în colaborare cu Cabinetul de stampe al Academiei și curatoriată de artista Liana Axinte.
Am remarcat diversitatea de lucrări și stiluri expuse: de la peisaje pastelate la portrete extrem de detaliate, care conturează personalitatea unui pictor marcant. M-a impresionat portretul Mariei Tănase în timp ce cânta, atât de mult încât am contactat-o pe Mariana Velisarato, soția nepotului artistului, care mi-a povestit cine a fost Vasile Velisaratu și ce impact a avut asupra ei arta acestui bărbat.
Nimeni nu te poate opri să-ți urmezi pasiunea
Vasile Velisaratu s-a născut în 1895 în Brăila, într-o familie de greci înstăriți. Ajuns la adolescență, aceștia l-au înscris la un pension privat pentru a-i oferi cea mai bună educație. Totuși, Vasile nu era atras de afaceri. El voia un singur lucru: să picteze. Așadar, după finalizarea studiilor, Vely s-a înscris la Școala de Belle Arte.
Cum poate era de așteptat, familia nu a îmbrățișat ideea ca el să devină pictor. Așa că i-au zis: „Asta vrei să studiezi? Foarte bine, dar noi nu te vom mai susține financiar”.
Velisaratu nu a privit în urmă și bine a făcut, fiindcă în scurt timp a început să expună constant, fiind un participant activ în cadrul saloanelor oficiale. Mai mult decât atât, a început să câștige bine chiar din primii ani ca student la arte.
Și-a trăit visul până în 1945, când comuniștii, ale căror viziuni erau radical diferite de a lui, i-au blocat orice acces la expoziții.
În acele vremuri erai dependent de stat, mi-a spus Mariana.
Câțiva ani mai târziu, în 1960, Vasile Velisaratu a fost exclus din Uniunea Artiștilor Plastici. Motivația lor absurdă a fost că acesta nu mai expusese absolut nimic în ultimii ani.
Cu toate că arta lui nu mai ajungea la public, Velisaratu a continuat să picteze, susținut financiar de familie, în „atelierul-tranșee” din apartamentul aflat lângă Baia Grivița, unde mulți artiști s-au adunat de-a lungul timpului.
Chiar dacă nu a făcut pușcărie, precum alte valori autohtone, comuniștii l-au întemnițat. Comuniștii au întemnițat nu doar oameni, ci și idei, talente, gânduri.
Vasile Velisaratu nu a ales calea exilului precum alți artiști ai vremii. Nu era doar un familist, ci își creștea singur cei doi băieți după moartea prematură a Sofiei, soția lui.
De-a lungul vieții, Vasile a realizat peste 1500 de lucrări. O mare parte din ele sunt expuse în casa urmașilor săi ori împărțite familiei.
Casa muzeu
Mariana avea 25 ani atunci când l-a cunoscut pe Mihnea, actualul ei soț și nepotul lui Vasile Velisaratu. Nu poate uita ziua în care a călcat pentru prima oară în casa iubitului. A avut o trăire inedită, mi-a spus ea.
Casa avea toate elementele unei case normale, dar o simțeam mai mult ca pe un muzeu. Toți pereții erau acoperiți de tablouri. Iar mobila era una aparte, sculptată în lemn, păstrată de generații întregi.
Atunci când s-a îndrăgostit de nepotul lui Vely, Mariana s-a îndrăgostit și de arta acestui pictor, care aproape a fost șters din istorie de către comuniști.
Odată cu trecerea anilor, Mariana și Mihnea își creaseră un obicei de a merge în vizită la părinții lui, în fiecare weekend. Au făcut asta până la decesul acestora. Cu fiecare vizită, mi-a povestit Mariana, mai descoperea câte o lucrare nouă, câte o schiță deosebită. Nu avea cum să se plictisească de acel loc.
A fost pentru prima oară când am văzut arta atât de aproape de mine.
O parte din tablourile din acea casă au fost expuse în cadrul expoziției „Vasile Velisaratu – Restitutio”. Curatoarea Liana Axinte, o altă nepoată a artistului, a dorit să creeze un echilibru între tablourile înrămate de Vasile și cele înrămate recent.
Am putut să simt urma de regret din vocea Marianei atunci când mi-a zis că niciunul dintre fiii lui nu a moștenit talentul la pictură. Tatăl lui Mihnea a devenit medic chirurg, dar a rămas un mare iubitor de artă.
Când mă gândesc la fiul artistului, adică la tatăl lui Mihnea, parcă mă gândesc la tata. A fost nu doar un chirurg excepțional care a operat până la 87 de ani, ci și un om deosebit.
Cu toate că avea numai patru ani la moartea lui Vasile Velisaratu, în 1978, Mihnea are niște amintiri deosebit de clare cu bunicul său. Una dintre ele a fost cu puțin timp înainte ca acesta să se stingă din viață.
Avea loc o altă întâlnire a artiștilor în casa muzeu, iar Vely s-a dus până la magazin să facă cumpărături. Rămași acasă cu copilul de câțiva anișori, amicii lui pictori l-au întrebat pe Mihnea dacă are și el talent precum bunicul. „Da”, a zis el, iar atunci colegii de breaslă l-au provocat pe copil, în glumă, să le demonstreze.
Extrem de fericit, Mihnea a luat niște pensule mari, le-a îmbibat în culori stridente și s-a dus la tabloul neterminat cu balerină al lui Vasile Velisaratu. A acoperit femeia de pe pânză cu cele mai trăsnite culori.
Pictorii s-au distrat teribil și au așteptat cu nerăbdare ca Vely să se întoarcă acasă și să vadă „opera” nepotului.
Mihnea nu poate uita cum Vasile l-a luat după umeri și i-a zis: „Lasă, tataie, rezolvăm noi cumva”. Velisaratu a restaurat tabloul „măcelărit”. Acesta încă există pe un perete al familiei, mi-a povestit Mariana, și nu există nicio urmă a unui copil. Atât de bine a fost lucrat.
Reabilitarea – un proiect
Ar fi fost firesc ca procesul reabilitării imaginii pictorului și aducerea lui mai aproape de public să înceapă în 1990, imediat după căderea regimului comunist. Acest pas putea fi făcut numai de familie, dar situația nu le-a permis să se poate ocupa așa cum și-ar fi dorit.
Constantin Velisarato, fiul lui Vasile, fiind medic, nu a avut timp să se ocupe din cauza activității medicale intense. La Revoluție a operat 70 de ore continuu.
Era în salonul de operații, iar pe lângă ei zburau gloanțe.
Ulterior, Mihnea și Mariana și-au dorit să preia „datoria” de a-l readuce pe Vasile Velisaratu în atenția publicului. Au început să organizeze expoziții precum „Vasile Velisaratu – Restitutio”, la care am fost și eu, ori precum expoziția „Vasile Velisaratu – scenografie” din cadrul Teatrului Național.
Mai mult decât atât, o mare dorință a familiei este aceea ca arta pictorului să devină subiect de studiu în cadrul Facultății de Arte. Proiectul de reabilitare este unul mare, complicat și destul de complex. Pașii care se fac sunt mici, dar importanți.
La finalul discuției pe care am avut-o cu Mariana Velisarato, mi-a mărturisit că a făcut un soi de joc cu Mihnea: să aleagă fiecare două tablouri favorite din ceea ce a creat Vasile. După ce au analizat, și-au dat seama că amândoi au ales exact aceleași tablouri.
Este vorba despre un tablou care o înfățișează pe Sofia, soția lui Vasile, în mărime naturală. Este o piesă care domină livingul familiei. Acesta nu a putut fi adus în cazul expoziției fiind prea greu, mare și ușor de deteriorat.
Iubesc acel tablou fiindcă Sofia emană rafinament și eleganță.
Al doilea tablou este o reinterpretare plastică a ultimei strofe din poemul „În Orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână…”, de Ion Minulescu.
În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână –
Două jucării stricate –
Merg ţinându-se de mână…
Pe lângă strofa care apare scrisă în tablou, este ilustrat un cuplu de bătrâni care se ascunde sub o umbrelă. Această lucrare poate să fie văzută în cadrul expoziției de la Teatrul Național.
Vasile Velisaratu a fost un artist complet, dar și un tată iubitor, care a ales să fie alături de copiii lui în loc să părăsească o țară aflată sub seceră și ciocan doar ca să poată picta liber. A fost un pictor și a fost un supraviețuitor a cărui operă nu trebuie lăsată să se șteargă din istorie.
Sursă foto cover: mutualart.com
