Morten Hilmer, unul dintre cei mai cunoscuți fotografi europeni de natură ai zilelor noastre, a venit pentru prima oară în România în cadrul LYNX Festival, care s-a desfășurat la Brașov în perioada 4 – 9 iunie. Morten și-a început cariera de fotograf de natură la începutul anilor 2000 când s-a alăturat forțelor speciale daneze, având misiunea de a patrula coasta îndepărtată a Groenlandei, cu sania trasă de câini, timp de aproape 5 luni. Această călătorie l-a apropiat de natura sălbatică a zonei arctice și i-a influențat complet traiectoria vieții.
În cadrul festivalului el a susținut un masterclass powered by Nikon România, „Chasing my Wild Spirit”, în care a dezvăluit filosofia sa legată de fotografia de natură, centrată pe conceptul de a fi prezent, iar apoi a răspuns liber întrebărilor publicului. Am avut șansa să povestim cu el, în exclusivitate pentru HAUTE CULTURE, despre începuturile carierei sale, importanța fotografiei de natură în lume, precum și despre ce-l inspiră și motivează în fiecare zi, în traseul său profesional și personal.
Când ai știut că vocația ta este cea de fotograf? Este ceva ce ai știut din totdeauna sau ai descoperit asta într-un moment anume?
Am știut că destinul meu este acela de a fi fotograf de natură destul de devreme, cred că aveam 16 – 17 ani. Doar că atunci nu credeam că acest lucru va fi posibil. Nu aș putea spune că a fost un moment precis în care am zis „asta e, SUNT fotograf de natură”, pentru că totul s-a întâmplat foarte lent și progresiv. Am muncit foarte mult și în alte domenii, tocmai pentru a putea pune bani deoparte ca să fac fotografie. Apoi, pur și simplu… s-a întâmplat. Am ajuns iar într-un punct în care m-am îndoit că e ceva sustenabil, pentru că erau momente în care câștigam suficient cât să mă întrețin, apoi veneau 3 luni în care nu făceam niciun ban. Dar perioadele acestea în care aveam mari provocări financiare s-au scurtat din ce în ce mai mult și undeva prin… 2015, aș zice, am știut că „pot să fac asta. Asta și numai asta!”
De ce crezi că fotografia de natură este importantă în lumea de azi?
Este dificil uneori de explicat, pentru că dacă ai cere cuiva să taie de pe o listă a lucrurilor care-ți sunt vitale să trăiești tot ceea ce nu este absolut necesar, cred artele ar fi primele pe care ar tinde să le elimine – muzica, teatrul, literatura. Dar cred că istoria ne-a demonstrat deja că nimic nu este mai greșit de atât. Arta este importantă, arta este cea care-i determină pe oameni să dezbată dincolo de fapte, îi împinge să sondeze prin emoții. Așadar, cred că, indiferent că vorbim de fotografie sau pictură sau muzică sau altă formă de artă, ea joacă un rol masiv în societate pentru că ne permite să vorbim despre aspectele mult mai subtile ale lumii care ne înconjoară, dar la fel de valide ca cele care sunt ostentiv în fața noastră. Iar prin fotografia de natură putem spune niște povești care transmit mesaje foarte importante legate de starea de fapt a lumii și nevoia de conservare a mediului. Istoria ne-a învățat că arta este o formă de rezistență în fața răului. Iar fotografia, filmul, arta audio-vizuală chiar fac o diferență vizibilă în lumea de azi. Un exemplu extrem de concret este una din inițiativele în care sunt implicat și prin care, prin intermediul platformelor de video-content, strângem bani (de la cei care se uită la ceea ce fotografiem și filmăm) și îi donăm pentru (re)construcția de săli neonatale din mai multe spitale.
Cât despre fotografia de natură, punctual… nici măcar nu mi se pare opțională. Avem nevoie de natură, avem nevoie de artă. Acestea două, combinate, nu au cum să fie altfel decât necesare și importante.
Care sunt fotografii pe care îi admiri sau care te-au inspirat?
Cred că primul fotograf pe care l-am admirat este Magnus Elander, din Suedia – are o carte foarte specială, „Ajunngilaq”, în care a comparat zona arctică din Groenlanda cu cea din Canada. După el m-a cucerit americanul Jim Brandenburg, are o carte care a lăsat o impresie foarte puternică, se numește „Brother Wolf – A forgotten promise” și în ea vorbește despre rolul nostru în natură și despre cum obișnuiam să trăim cu toții, în armonie, în aceeași lume, iar acum pare că nu mai e loc decât pentru noi – a fost o imensă inspirație pentru mine. Apoi, sigur, nu-l pot omite pe fotograful francez Vincent Munier, al cărui documentar a fost premiat anul trecut la LYNX Festival. Când eu abia începeam, la modul serios cu fotografia de natură, el era deja foarte cunoscut, așadar i-am admirat determinarea și hotărârea, a fost o inspirație pentru mine.
Ai probabil o mulțime de fotografi dragi ție, dar există una mai deosebită decât toate? Dacă da, ne poți spune povestea din spatele ei?
Este foarte greu să aleg una singură… Poate ar fi cea cu lupul, la care fac des referire și în masterclass-ul „Chasing my Lost Dream”. Dar cumva alegerea mea s-a schimbat de-a lungul vieții în funcție de cum am evoluat eu ca fotograf și de ceea ce am trăit. Mi-aduc aminte și azi, de exemplu, de prima dată când am reușit să surprind în fotografie un bursuc. La fel și atunci când am reușit să surprind o vulpe polară stând în lumina apusului – a fost o experiență incredibil de emoționantă pentru mine. Cred că este foarte similar cu atunci când ești copil și prinzi un pește mic, iar apoi mai crești puțin și prinzi un pește dublu ca dimensiune, iar apoi devii adult și faci bani și te duci în călătorie în centrul Alaskăi și pescuiești acolo, la copcă, și prinzi un somon de 10 kilograme. Trăiești toate aceste momente la fel de intens, deși poate privite la rece sunt foarte diferite. Toate experiențele acestea sunt, de fapt, similare în importanță și emoție. Doar că pe măsură ce îmbătrânești și trăiești mai multe lucruri și evoluezi, pui pe un piedestal lucrurile pe care le obții din ce în ce mai greu. Așa că da, privind din această perspectivă, dacă ar fi să nominalizez o singură fotografie, ar fi cea cu lupul din expediția de pe insula Ellesmere, pentru că a fost extrem de greu să obțin acel cadru. Acea călătorie aproape că a fost un fiasco pentru că abia de am întâlnit vietăți sălbatice, am muncit enorm pentru fiecare cadru din acea serie, în condiții extreme, așa că fotografia cu lupul arctic este, în acest moment din viața mea, în top.
Ce i-ai spune unui tânăr fotograf de natură, aflat la începutul carierei sale? Care ar fi principala informație sau cel mai important sfat pe care i le-ai oferi?
(o pauză foarte lungă) Da… e foarte greu de ales. Cred că sunt atât de multe sfaturi care ar putea fi date… Dar dacă ar fi să aleg unul singur, cel mai important sfat și cea mai importantă informație în același timp, ar fi ca, indiferent de scopul pe care îl ai când pornești pe acest drum – că este acela de a atrage atenția lumii asupra unor probleme de mediu, că este acela de a câștiga premii la competiții internaționale, că este acela de a-ți construi un renume în industrie, oricare ar fi obiectivul principal… NICIODATĂ să nu uiți ce anume te-a cucerit și te-a adus în lumea fotografiei. Acesta ar fi sfatul: să nu se oprească niciodată din a privi direct spre motivația care l-a adus în lumea fotografiei de natură (și care, cel mai probabil, este fascinația pentru lumea care ne înconjoară), să nu uite niciodată răspunsul la acest „de ce?”. Pentru că atâta vreme cât îl va ține viu, va găsi suficiente resurse să depășească restul obstacolelor.
Este dificil să fii fotograf de natură în 2024? Care sunt cele mai mari provocări, din punctul tău de vedere? Dar cele mai mari oportunități?
Cred că cea mai mare provocare pentru un fotograf în zilele noastre este că a ajuns mult mai ușor și mai accesibil să poți face o fotografie cu adevărat bună. Așadar, azi sunt multe fotografii de calitate în lume. Motiv pentru care numărul cumpărătorilor scade… sau valoarea la care sunt ele cumpărate, deși sunt foarte bune. Așadar, azi a devenit foarte greu să faci fotografii și apoi să le poți vinde revistelor sau librăriilor de imagini și, deci, să-ți câștigi astfel existența. Este mult mai dificil să te diferențiezi. Când am început eu expedițiile mele în zona arctică a fost mai simplu pentru că nu erau multe fotografii care să vină din zona aceea, era Munier și încă o mână de astfel de fotografi, nișați pe zonele arctice. Însă azi… foto-turismul este extrem de dezvoltat, motiv pentru care fotografiile cu urși sau vulpi sau lupi polari au ajuns să fie mult mai comune, mai des întâlnite. Dacă azi ai suficienți bani să călătorești, poți ajunge mult mai ușor în orice zonă a lumii, iar tehnologia a evoluat și ea suficient de mult încât să poată fi folosită, inclusiv de turiști, astfel încât să surprindă cadre bune, iar asta face diferențierea mult mai dificilă. Pe de altă parte, aceleași lucruri care fac totul să fie mai greu… fac situația și mai ușoară. Da, este un paradox. Acea evoluție a tehnologiei despre care vorbeam mai devreme, precum și dezvoltarea mijloacelor de comunicare, deschid o paletă mult mai largă de posibilități.
De exemplu, eu dețin micul meu studio de producție. Acum 10 ani depindeam de publicarea în reviste, era nevoie să ajung în cele renumite, precum National Geographic, ca să pot fi recunoscut. Dacă azi m-ar întreba cei de la National Geographic dacă vreau să fiu publicat în paginile lor, aș zice nu. Pentru că azi pot face totul singur. Acesta este avantajul major al lui 2024 – fără investiții majore, indiferent unde te afli în lume, poți deveni propriul tău producător și publisher. Pentru că există rețelele de socializare.
O să spuneți că mă contrazic, că dau argumente similare atât pentru ceea ce e cea mai mare provocare, dar și cea mai mare oportunitate. Dar chiar așa stă situația. Care e concluzia? Că ai o singură șansă să te faci văzut, să fii acela care e cel mai bun la ceva anume – trebuie să fii foarte inspirat în a găsi acea nișă în care încă nu s-a remarcat altcineva, pe care nu a abordat-o altcineva și să performezi în ea. Dacă o vei găsi, ai toate mijloacele necesare să faci fotografie de natură, fără să depinzi de nimeni.
Dacă ești primul care face o mișcare într-o zonă anume, dacă reușești să găsești aria în care să fii pionier… n-ai cum să nu ai succes. Îți poți face propriul tău canal de YouTube în care să explorezi acea nișă, să vorbești despre ea, să arăți ce și cum faci și îți vei forma sigur o comunitate. Dacă, de exemplu, vrei să faci astro-fotografie… poate mergi și mai nișat de atât și fotografiezi doar luminile polare. Practic azi trebuie să înveți să fii mult mai specializat într-o zonă anume, în timp ce ești mai versatil ca oricând legat de cum expui activitatea ta.
Este prima ta vizită în România? Ai avut șansa să explorezi natură țării noastre? Ce părere ai?
Da, este prima dată când am ajuns în România. Nu am avut șansa să explorez natura voastră, momentan sunt absolut fermecat de atmosfera de la acest festival, mi se pare că și acest oraș este splendid (Brașov) și sper să am ocazia să explorez mai mult. Cel mai aproape de România am ajuns în Polonia, dar clar este o parte a Europei pe care-mi doresc să o cunosc mai bine.
Ai fost unul din invitații speciali ai celei de-a doua ediții LYNX Festival și ai susținut în cadrul evenimentului un masterclass. Cum a fost? Ce ai luat cu tine din această experiență?
Întreaga mea experiență cu acest eveniment a fost una absolut pozitivă – oameni foarte drăguți, o selecție de documentare foarte bună, atmosferă extrem de caldă și primitoare, un public minunat și foarte entuziasmat. Cât despre masterclass, am trăit ceva foarte diferit aici. A fost prima dată când întrebările din public nu au fost concentrate pe partea tehnică, nu au avut în prim-plan curiozități legate de echipamentele mele (gen cum reușesc să păstrez funcționale bateriile aparatului la temperaturi atât de scăzute? Sau cum îmi țin echipamentele uscate pe timp de vreme foarte neprielnică?). Iar asta m-a încântat enorm! Pentru că prezentarea mea chiar nu este și nici nu și-a propus vreodată să fie despre aceste aspecte. M-am bucurat foarte mult să văd că am reușit să ating corzi sensibile și am putut să discut despre aspectele motivaționale sau profunde ale meseriei. Și mi-am dat seama că unii din cei care puneau întrebări legate de cum anume am reușit să îmi câștig existența făcând doar asta sau cum am depășit momentele de lipsă de motivație sau îndoială, sunt chiar ei fotografi în diverse stadii ale carierei și au pus aceste întrebări pentru deja căutau răspunsurile la ele sau au trecut deja prin acea situație și au vrut să afle cum a fost pentru altcineva experiența. Uneori în lumea artei te poți simți destul de singur… ai senzația că doar tu trăiești anumite lucruri, că e ceva ce nimeni nu poate înțelege. Și ajută enorm să vezi că nu e chiar așa.
Să faci fotografie sau pictură sau muzică… e ceva profund emoțional. Nu e același lucru ca atunci când faci matematică sau joci șah. Este o cu totul altă parte din creier pe care o folosești, una care e atât de dependentă de starea ta și de creativitate. Iar asta poate naște foarte multe conflicte în tine: că poate ai un deadline legat de un set de fotografii, dar atunci când ai avea timp să aloci pentru a-l face, starea ta nu se aliniază și nu simți să fotografiezi. Iar partea rațională vine și îți spune „tic-tac, tic-tac”, iar tu simți că nu poți în acel moment și asta creează în tine foarte multă frustrare și presiune. Multă lumea nu înțelege că trăirile interioare ale unui artist sunt foarte des un rollercoaster aflat într-un loop. M-am bucurat că am putut vorbi deschis și asumat despre acest rollercoaster de emoții și frici la masterclass.
De ce crezi că inițiativele precum LYNX Festival sunt utile?
Aceste festivaluri sunt importante din mai multe motive. Primul care-mi vine în minte este că în zilele noastre oamenii sunt foarte ușor distrași, attention span-ul a scăzut foarte mult, atenția noastră este mereu îndreptată spre telefoane. Oamenii nu prea își mai alocă timp să stea și să privească ceva neîntrerupt, să fie acolo 100%. Dar la un festival, mai ales unul ca acesta, lucrurile au șansa de a se schimba – își pot lua o zi sau un weekend în care își mută atenția pe ecranul mare din cinema, pe discuțiile de după, pe activitățile conexe care îi solicită în cu totul alt fel. Este o diferență foarte mare în a te uita o după-masă întreagă la documentare de pe canapeaua ta și a face asta într-o sală de cinema, alături de alți oameni. E un sentiment de apartenență, de scop comun care se creează în acel moment, simți că ești alături de alți oameni care au aceleași interese ca ale tale sau că descoperi odată cu ei ceva ce poate nu știai. Festivalurile de tipul acesta sunt un prilej de a simți că faci parte dintr-o comunitate, de a cunoaște oameni noi, de a-ți lărgi rețeaua din care faci parte. Sunt convins că nimeni nu se întoarce de la un astfel de eveniment într-o stare mai proastă decât cea în care a venit, ci mult mai inspirați – aici iau naștere idei, se consolidează motivații, uneori chiar se nasc alte proiecte. Cred foarte tare în impactul acestor festivaluri – nu este doar despre a te uita la filme, e despre a te conecta.
Ai planuri pentru un nou documentar în viitor? Ne poți da niște detalii?
Nu, nu am planuri pentru un nou film sau un documentar de amploare, doar clipurile pe care le fac și le postez pe canalul meu de YouTube. Chasing the White Rabbit a fost singurul meu proiect de acest gen, a fost o chestie de oportunitate, a fost făcut pentru televiziune, la inițiativa lor, dar a fost realizat cumva înglobând foarte mult din viziunea lor și din filosofia de TV și de cum anume ar rezona oamenii la un astfel de film și nu simt că acest stil mă reprezintă. D-asta mă și ocup eu acum de producția tuturor proiectelor mele video, ca să pot rămâne fidel felului în care lucrurile se întâmplă în sălbăticie, fără cosmetizări sau trucuri. Unele din clipurile mele sunt doar povestioare scurte și simple, din propria mea fermă, dar altele sunt și vor fi din expedițiile mele – poate chiar din România, în viitor, cine știe?
Le poți oferi cititorilor câteva recomandări de documentare de natură pe care crezi că ar trebui să le vadă? Ce este pe lista de favorite?
(se gândește ceva timp) Ce interesant, sunt o mulțime la care m-am uitat și m-au lăsat cu gura căscată sau impresionat până la lacrimi, dar efectiv în acest moment nu îmi vine niciunul anume în minte pe care să-l nominalizez în mod expres. Poate pentru că am povestit mai devreme despre Munier și pentru că suntem, până la urmă, la LYNX, aș zice că e de neratat documentarul care a luat anul trecut Premiul Publicului, Velvet Queen / Regina de catifea. Mi-a mai plăcut enorm și March of the PEnguins / Marșul pinguinilor, mai ales secvențele din culisele realizării sale. În general nu sunt un fan al marilor producții, pentru că mi se pare că arată într-o manieră prea grandioasă ceva ce majoritatea spectatorilor nu vor avea șansă să trăiască și, deci, nici să înțeleagă cu adevărat. Îmi plac mai mult documentarele mai intime, cu un tempo normal.
Anul acesta, în timpul festivalului, în cadrul unuia dintre vernisajele unei expoziții de fotografie, unul dintre expozanți a spus despre fotografia de natură că este o formă de foto-jurnalism și mi s-a părut interesantă poziția sa. Ești de acord? Și unde anume ai spune că se intersectează, totuși, cu arta?
Frumos spus, într-adevăr. Eu cred că fotografia de natură poate fi foto-jurnalism, da. Și poate fi și artă. Uneori ambele în același timp. Dacă te uiți la lucrările publicate la începuturi în National Geographic poți spune că e, cu siguranță, foto-jurnalism. Dar dacă vei răsfoi galeriile celor mai cunoscuți sau apreciați fotografi, categoric vei putea spune că acolo este artă. Unde e limita? Cum ar trebui surprins un cadru ca să spui că este artă și nu doar foto-jurnalism? Pentru mine răspunsul este cam așa… Dacă privești o fotografie și înțelegi clar contextul și povestea spusă de ea și pleci din fața ei cu un răspuns, este foto-jurnalism. Dacă privești o fotografie și trezește în tine o emoție pe care uneori nici nu o poți defini și pleci din fața ei cu o întrebare, este artă.
Interviu realizat pentru revista HAUTE CULTURE de Laura Ducu.
