Abandonul este trist, dureros și nu pare ceva ce merită amintit. Totuși, lecțiile abandonului trebuie cunoscute pentru a nu mai lăsa întunericul să pună stăpânire. Culmea, în Muzeul Abadonului poate fi și multă lumină!
De numele Oanei Drăgulinescu se leagă multe proiecte culturale, emisiuni TV de care unii își amintesc cu plăcere, dar cel mai bine se leagă, acum, o idee care pare venită din altă lume: Muzeul Abandonului. Acesta se numără printre cele mai bune cinci proiecte muzeale din lume la categoria BEST USE OF DIGITAL, în cadrul Museums and Heritage Awards 2024.
„Când am inițiat acest proiect, în 2021, ne-am dorit ca el să aducă o schimbare de percepție, să devină un mediator social între comunitatea niciodată văzută a celor care au suferit efectele și stigmatul abandonului și societate. Schimbarea poate veni doar de la noua generație, pentru ei am gândit acest format digital și imersiv”.
M-am întâlnit cu Oana într-o cafenea din centrul Bucureștiului unde mi-a mărturisit că de multe ori își trăgea sufletul și reverifica actele înainte să le depună pentru o finanțare. Dar obținerea sprijinului material nu este ceva simplu pentru că „mulți se gândesc că este un proiect trist”.
“Până în acest moment noi am trecut prin documentarea a peste 100 de instituții, cu o echipă multidisciplinară care implică istorici, arhiviști, antropologi, jurnaliști plus studenți voluntari. Harta Abandonului se construiește din frânturi. Când am început Muzeul Abandonului, nu am găsit nicio listă care să cuprindă toate instituțiile de protecție a copilului din România socialistă, sau măcar numărul lor exact. Ne-am dat seama că trebuie să pornim noi această listă și au fost mulți care au căutat să facă pierdute documentele și evidențele tratamentelor aplicate, dar am găsit și povești extraordinare care, altfel, s-ar pierde”.
Între cuvintele ei se citește emoția, dar și încăpățânarea de a duce mai departe un demers de care societatea noastră a fugit până acum.
„Muzeul Abandonului este un proiect apărut într-un deșert al informației, interesului și conștientizării faptului că abandonului este una dintre marile drame ale societății românești. Decretul 770 din 1966, care interzicea avortul și contracepția, a dus la creșterea bruscă a ratei natalității din România, dar și la un val fără precedent de copii abandonați. 1989 a venit cu o abrogare rapidă a decretului 770 și cu primele cifre oficiale – 100.000 de copii în instituții și 50.000 în spitale” – Oana Drăgulinescu
Poate cea mai vizibilă prezență publică pentru Muzeul Abandonului a fost în 2023, când, pentru o lună, spațiul cartierului Creativ din Amzei 13 a găzduit un laborator muzeal, în care activitățile expoziționale și de cercetare au fost expuse la vedere. Următorul pas este o campanie participativă care să genereze un muzeu imersiv.
Lumina din întuneric
Între poveștile cutremurătoare pe care demersul de cercetare le scoate la lumină, apar și unele neașteptate care arată că Oamenii, atunci când sunt din categoria cu „O” mare, pot schimba decisiv poveștile în care sunt prinși.
„Lumina din întuneric” este numele ales pentru construcția unei noi expoziții imersive.
“A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea – o spun ca o mantră oamenii intervievați vara aceasta de echipa de cercetare Muzeul Abandonului. Mărturiile colectate se referă la o casă de copii din perioadă comunistă, inaugurată în anul 1963 în spațiul Castelului Ugron din Zau de Câmpie, jud.Mureș, instituție în care a funcționat în perioada 1963 – 2012 un cămin de fete.
Castelanele, cum erau numite în presa vremii fetele care trăiau la Castelul Ugron, luau lecții de muzică, învățau țesătorie și croitorie, jucau tenis pe terenurile amenajate pe fostul domeniu, participau la concursuri de cultură generală între copiii din orfelinat și cei din sat, sărbătoreau Crăciunul în jurul unui brad imens care se instala în fiecare an în holul castelului, toate acestea fiind imagini complet neobișnuite în ampla frescă a instituționalizării copiilor din România.
Prima expoziție a muzeului a fost dedicată spațiului fostului Cămin Spital Sighet, una dintre cele mai negre pagini ale istoriei instituționalizării din România, unde au murit aproape 300 de copii, în condiții dramatice. Dacă Sighet a fost întunericul, Zau de Câmpie a fost lumina.
În acest condiții, e firesc să ne întrebăm cum a fost posibil ca, în cadrul aceluiași regim, să co-existe cazul sumbru al Căminului Spital Sighet – în ale cărui ateliere de croitorie se lucrau cămăși de forță pentru copiii numiți irecuperabili, alături de cazul Zau de Câmpie – unde se lucrau lăzi de zestre pentru fetele care absolveau?”.
În afara unor activări publice, muzeul este unul virtual și poate într-o zi va avea și spațiul său. Ca să nu uităm că lumină poate fi și în cele mai întunecate capitole ale istoriei. Diferența o fac Oamenii.
FOTO PRINCIPALĂ: Mihnea Ciulei
