Un festival de muzică la care a participat în urmă cu exact 30 de ani avea să îi schimbe total viața lui Daniel Radu, pe atunci un tânăr în clasa a-X-a la un liceu de muzică din București, care a realizat după concertul unei trupe britanice că își dorește să facă muzică și să fie pe scenă, în fața publicului, pentru tot restul vieții sale. A muncit enorm, iar astăzi, ca vocalist, flautist, chitarist și compositor în trupa rock Byron, Dan Byron își trăiește visul din adolescență în fiecare zi.
Trebuie să recunosc încă de la început că pe Daniel „Dan Byron” Radu l-am ascultat live pentru prima oară în primăvara acestui an, în studioul său din Chitila, unde ne-am văzut chiar pentru realizarea acestui articol. Acolo, artistul nu a folosit chitara electrică și pianul doar ca recuzită pentru ședința foto, ci a cântat în adevăratul sens al cuvântului, cu o poftă și o energie similare unui concert cu sala plină, deși avea un „public” format din doar două persoane, eu și Vali Mirea, colegul meu care s-a ocupat de fotografii. După scurtul recital, nu am putut să nu îl întreb pe Daniel despre pasiunea lui pentru muzică.
„La început nu a fost pasiune! La început a fost o ocupație pe care au gândit-o părinții mei pentru mine și pentru fratele meu”, mi-a răspuns Dan Byron cu sinceritate. Cei doi tineri locuiau în cartierul bucureștean Pantelimon, pe atunci unul nu tocmai liniștit, iar părinții băieților nu își doreau ca cei doi „să golănească pe maidan”. Așa că, după ce au analizat mai multe variante, printre care și șah ori limbi străine, părinții lui Daniel au optat pentru școala de muzică, un drum pe care cei doi frați au continuat și în adolescență la un liceu militar de muzică. Daniel își amintește și astăzi că perioada aceea a fost una foarte dificilă pentru el, un tânăr de 14 ani care era obligat să stea la internat deși liceul era în București, să se trezească la 5:45 în fiecare dimineață sau să spele pe jos, o sarcină neplăcută pe care o aveau și cei din armată.
Un an mai târziu, pe când era în clasa a X-a, tânărul a realizat că își dorește să facă muzică și să fie pe scenă pentru tot restul vieții. Atunci a avut ocazia să participe pentru prima dată la un festival de muzică, unde a văzut primele concerte rock. Cel care a avut cea mai mare influență asupra adolescentului a fost concertul Jethro Tull din iunie 1994, mai ales că Ian Anderson, vocalistul trupei britanice, era și flautist, un instrument pe care Daniel îl studia în acel moment la școală.
„În noaptea aia, țin minte că am mers de la stadionul Dinamo până în Militari. Au fost niște ore bune de mers, de unul singur. În orele alea petrecute pe drum, am realizat că dacă continuu cu ce fac nu o să fie bine. Mi-am dat seama că toată ființa mea era absorbită, ca într-o gaură neagră, de acea lume. Nu numai concertul în sine îmi plăcuse, ci și oamenii cu care schimbasem câteva cuvinte la concert, genul acela de atmosferă liberă pe care o văzusem acolo, totul mă impresionase. Și mi-am dat seama, în noaptea aia, că asta vreau să fac în viață”, spune vocalistul formației Byron.
Iar drumul nu a fost unul deloc ușor, chiar dacă de cele mai multe ori așa pare din fața televizorului. Pentru că nu există cursuri sau cărți care să pregătească un artist pentru o carieră într-o formație de rock, iar momentul pentru care trăiesc muzicienii, acele clipe petrecute pe scenă, în fața publicului, sunt eclipsate de momentele dificile de pe drum, din turnee, de la repetiții sau cele alocate efectiv căratului instrumentelor muzicale între două concerte.
„Trebuie să treci prin toate și să îți dai seama dacă vrei cu adevărat să faci asta, pentru că sunt unii dintre noi care realizează că pentru două ore de stat pe scenă nu merită tot efortul și se retrag”, spune Dan Byron, care nu numai că nu a renunțat la visul său din adolescență, dar a făcut totul pentru a ajunge unde este astăzi. A scris foarte mult și chiar dacă inițial plănuia să lanseze un proiect solo, artistul a adunat încet-încet în jurul său oameni și în toamna anului 2006 trupa byron a început repetițiile. În prima zi din luna decembrie, formația recent înființată reușea să stabilească primul concert și urca pe scenă la Lăptăria lui Enache, în fața a peste 300 de oameni, un număr uriaș comparativ cu capacitatea fostului local de deasupra Teatrului Național București (TNB).
Și, pentru că întotdeauna „mâine vom râde de azi”, cum spune unul dintre versurile trupei, Dan Byron se amuză în prezent că nu au lipsit nici emoțiile de la acel prim concert susținut de noua trupă. Cristi Mateșan, toboșarul de atunci al byron, cânta și cu Loredana Groza, care susținea un concert cu ocazia zilei aniversare a postului de televiziune PRO TV, care, pe 1 decembrie, sărbătorea 11 ani de la lansare. Cum concertul Loredanei nu dădea semne să se încheie prea curând, pe măsură ce se apropia miezul nopții, publicul cerea tot mai insistent începerea concertului, iar Dan Byron, care se temea că organizatorii vor anula recitalul dacă vor afla că bateristul este la un alt concert, s-a ascuns în toaletă. Foarte probabil că în acea seară, managerul trupei a stabilit un record, reușind să îl aducă pe artist din Buftea la cântarea din centrul Capitalei în doar 20 de minute, iar concertul a putut să înceapă cu puțin înainte de ora 00:00. Dar astfel de întâmplări, cu un final fericit, nu sunt tocmai dese, viața unui artist fiind de asemenea plină de provocări și adunând permanent stres și oboseală, care nu au ocolit nici trupa byron.
„Lumea își închipuie că viața de artist este una în care doar ne distrăm, dar câteodată devine foarte nasoală”, spune Dan Byron, solistul trupei. „Eu țin minte că în 2019 am avut un atac de claustrofobie în mașină, am simțit că nu mai puteam, că se strânge mașina în jurul meu și mor acolo. Ajunsesem la o suprasaturație. Unii dintre noi eram în burnout. Döme ajunsese în burnout la finalul lui 2019. Dan Georgescu, chitaristul de atunci al byron, era în burnout. Erau atât de multe concerte și erau în colțuri diferite ale țării. Albumul „Efemeride” este de fapt pentru mine și lecția pe care sper eu că am învățat-o odată cu pandemia. Ea începe cu ceva care m-a influențat foarte mult în ultimii ani: meditația. Începe cu «Cine sunt eu să mă opun?», o întrebare foarte simplă, dar foarte importantă”, spune Dan Byron.
Albumul „Efemeride” a fost lansat în toamna anului trecut și conține zece piese care poartă ascultătorii printr-o călătorie în universul complex al gândurilor și trăirilor de zi cu zi, al anxietăților și întrebărilor existențiale, toate împletite subtil cu un fir de speranță și unul de distors. Printre cele zece piese de pe noul album se regăsesc și cea mai lungă piesă a trupei, „În infern”, care însumează aproape 11 minute, o piesă despre meditație pe sound de rock alternativ, „Cine sunt eu să mă opun”, dar și o experimentală de hard rock, „Monstrul de sub pat”.
