Deși perioadă de vacanțe și o oră rezonabilă, aeroportul este gol. În jurul meu numai o coadă la check-in și câțiva militari cu o aparență înfricoșătoare care-mi indică să ocolesc zona. Mă uit atent și văd că înconjoară o geantă probabil uitată, așteptând echipa de geniști.
Am ajuns la benzile de control, din care numai două funcționează, motivat de încărcarea redusă. Circumspect, dar mulțumit de lipsa aglomerației, merg spre poarta 51 din zona de plecări interne. De când cu Schengen nu mai există diferență între zonele de îmbarcare. Normal, îmi zic …
De Corneliu Bodea
Nu există nici ecrane care să anunțe zborurile, deci stau și mai liniștit cât beau o cafea luată, și ea, fără să aștept la coadă. Un espresso lung cu un strop de lapte… e dimineață, merge puțin lapte. În jurul meu e gol. Mai număr cu greu 20-30 de pasageri. Descarc un podcast și un film. Mă simt mulțumit…
Totuși, mai sunt 30 de minute până la îmbarcare și la poartă nu este nimeni. Dispare și înscrisul cu destinația zborului. Iau geanta și merg la benzile de control unde este un ecran. Zborul întârzie până la ora 2:50… Nici n-ar trebui să existe ora asta… 2:50. Plec din aeroport resemnat că va trebui să-mi reiau programul de întâlniri abandonate sau amânate, căutând o justificare pentru turnura de situație pe care a luat-o dimineața aceasta atât de liniștită.
Aeroportul Otopeni nu mai are noimă, lipsesc indicații, este o aventură să găsești ieșirea plasată contra-intuitiv, iar porțile sunt numerotate într-o ordine… prea creativă pentru gustul meu. Nicăieri în lume nu am văzut poarta 1 vis-a-vis de poarta 15 sau știu eu cât. Cât mă grăbesc să ies din aeroport, cu o cafea prea caldă și o geantă mult prea greoaie pentru cele 40 de grade care ma izbesc puternic în momentul în care ies pe ușa „sosiri”, mă gândesc la un singur lucru:
Căldura extremă a adus sistemul energetic la limită. Lucrez de peste 25 de ani în acest domeniu și am fost martorul revoltat al unei succesiuni incredibile de decizii greșite și al lipsei totale de reglementări. Astăzi, mai mult ca oricând, parcă totul s-a oprit: site-ul Transelectrica este blocat de volumul „cunoscătorilor” care stau cu ochii pe volumele de import, Valea Oltului este închisă fără alternative rezonabile de ocolire, iar instalarea tramvaiului de pe Barbu Văcărescu este oprită din lipsă de fonduri, deși circulația este dată peste cap în zona unde lucrările au fost începute și sistate.
Peste toate lucrurile acestea cade grea o căldură ireală, parcă urcată din străfundurile pământului, din miezul fierbinte rudă cu soarele de pe cer. Face aerul vâscos și înțepător. Nici praful nu are curajul să se ridice, numai un abur ieșit din ultima picătură de ploaie căzută în trecut s-a pornit să acopere zarea.
Oricât de optimist ai fi, tot îți vine să te întrebi ce se întâmplă cu lumea asta: Ne confruntăm cu atentate politice, cu războaie pornite din invidie sau încrâncenare, fără nici măcar un scop mare, așa cum ne-au obișnuit conducătorii trecutului, și cu încălzirea globală adusă de consumerismul exagerat.
Am devenit chipuri absente, luminate de ecranul telefonului mergând bezmetic printr-o lume deraiată. Poate că gândurile mele se datorează parțial și faptului că optimismul este și el o funcție de timp: se estompează cu vârsta și se transformă în ceva mai moderat, căruia-i spunem realism, pe care tinerii îl numesc scepticism, iar cei ce-l manifestă, pragmatism. Cred că face parte din natura noastră.
Mă gândesc că adevăratul risc la adresa omenirii nu stă în pericolele atât de bine expuse de filozoful-fizician Toby Ord în cartea The Precipice, ci în capacitatea de a-i promova pe cei mai buni dintre noi. Este o problematică veche, încă de la Republica lui Platon, care nu pare rezolvată nici astăzi. Un lucru care ar da speranță ar putea fi experiența unui progres constant în direcția corectă, însă realitatea înțeapă retina, urechea și tot ce se găsește între ele.
Lumina verii deja mature pătrunde cu greutate mai departe de draperiile groase și se așază sleită pe cărțile voluminoase din biblioteca ce înconjoară toți pereții, spărgându-se în culori pe cotoare de coperți. Fumul unui trabuc rulat undeva departe plutește ciudat în straturi subțiri și albăstrui. Particulele fine de praf strălucesc în întâmpinarea razei de lumină care străpunge draperiile, sărbătorindu-i parcă triumful. Un chip nezărit stă în fotoliu și răsfoiește un album de fotografii. Se vede numai poziția ușor curbată a spatelui și capul cu părul cărunt ce se ridică deasupra spătarului. Sala de lectură este înaltă; deasupra parchetului închis la culoare de vremuri stă covorul greu și întins. În colț, un televizor deschis. Deși nimeni nu-i dă atenție, își spune în surdină poveștile menite să creeze valuri și murmur de mirare în rândul celor care-l privesc…
Cineva vorbește de la un pupitru și lumina îi cade pe chip și pe piept, scoțând în evidență cravata și gulerul cămășii. Omul de la pupitru zâmbește încrezător, și dacă te apropii să asculți, nu poți să nu observi limbajul simplu, ușor șmecheresc: „O să fie bine – lucrurile sunt în realitate mult mai bune decât par, trebuie încredere și suport…”
Cel din fotoliu ridică capul, ascultă puțin, și închide televizorul, întorcându-se la bibliotecă și luând altă carte…
Rareori mai avem astăzi ocazia să vedem pe ecranul televizorului lideri. Rareori mai vedem inițiative și oameni definiți de calități demne de difuzat. Calitățile personale sunt cele care construiesc succesul, succesul produce bunăstare, bunăstarea aduce confort, iar confortul este, în cele din urmă, ceea ce căutăm, involuntar, cu toții.
Leadership-ul este inamicul confortului, cere efort și consumă resurse, dar cere și calități personale. Cere calități crescute din natura noastră, din ceea ce suntem, din educație și din experiențele avute.
Am descris mai sus o ecuație dificilă: cei care posedă calitățile necesare și ating succesul sunt adesea lipsiți de motivația naturală de a-și continua activitatea de leadership. Deseori scepticismul ce adie din față pe drumul vieții le stinge focul din suflet, foc pe care un lider trebuie să-l întrețină!
Avionul a plecat a doua zi pe la ora 5 dimineața din aeroportul în care poarta 1 este mai aproape de poarta 15 decât de poarta 3, fără mine la bord.
Am rămas aici ca să văd ce se întâmplă cu căldura…
Corneliu Bodea este CEO la Adrem, un brand cu o istorie de peste 30 de ani pe piata din Romania. Adrem include companii cu activitate in domeniul energetic. Corneliu și-a extins formarea tehnica cu studii de management si ulterior cu un MBA in cadrul Open University din Marea Britanie.
