Cu o comunitate de peste 20.000 de oameni, din peste 71 de țări, UNFINISHED invită participanții, între 22 și 24 septembrie, să se înscrie la un exercițiu de tăcere și ascultare, festivalul devenind o oportunitate de a celebra frumusețea liniștii într-o lume plină de zgomot. Timp de 3 zile, sub tema SILENCE, participanții vor putea explora în cadrul festivalului EXPERIENȚE unice – workshop-uri, ateliere, experimente sociale – CONVERSAȚII interactive, MOMENTE ARTISTICE autentice – concerte, DJ seturi, dans, teatru – INSTALAȚII imersive create de artiști locali și internaționali, momente de WELLNESS – yoga, mindfulness, fitness – și mult așteptatele sesiuni de conectare TASTE – celebrele reuniuni în jurul mesei, degustări de vin, conversații în jurul focului.
În așteptarea UNFINISHED, Haute Culture a stat de vorbă cu artista Capucine Gros, directorul artistic al festivalului.
Cum s-a născut pasiunea pentru artă?
Cred că am fost un copil creativ în mod natural. Mereu desenam, scriam sau meșteream la ceva, și cred că înclinația asta a fost amplificată de toate călătoriile și deplasările mele. Asta m-a făcut să vreau mereu să păstrez caiete, să desenez hărți, să adun amintiri și să păstrez lucrurile în felul meu. Încă de mică mi s-a întâmplat să uit lucruri sau să mi se pară că timpul trece mult prea repede, așa că m-am adaptat prin crearea acestor mici arhive. Bineînțeles, atunci nu o numeam artă. Abia mai târziu, în adolescență, am început să petrec mult timp cu unchiul meu (el însuși un artist) și m-a întrebat într-o zi, în timp ce lucram împreună: „Alors, ça te plait de créer?” („Deci, îți place să creezi/ să faci artă?”) și atunci mi-am dat seama că ceea ce iubeam să fac avea și un nume.
Ce te inspiră?
Absolut totul/ orice mă poate inspira. Dar lucrurile care mă motivează cu adevărat sunt dezechilibrele, imperfecțiunile, greșelile, decalajele… Ele îmi ghidează munca de artist, precum și de co-creator al UNFINISHED. Îmi folosesc munca ca pe o strategie de a umple aceste goluri, mai puțin pe plan personal și mai mult când vine vorba de UNFINISHED. Bineînțeles că mă inspiră și alt gen de artă – cărțile, natura, călătoriile, știrile… Cred că tot ceea ce îmi ajunge în creier se transpune cumva în munca mea, așa că încerc să-mi țin picioarele pe pământ, să citesc suficient încât să am o imagine de ansamblu, să-mi diversific nu doar sursele, ci și prietenii și cercurile sociale și să trec peste prejudecățile zilnice. Chiar dacă niciodată nu e suficient, încerc. Iar UNFINISHED face cu siguranță parte din asta.
De ce în România?
O combinație de factori. Pe deoparte, după 12 ani petrecuți în SUA, am obosit de lipsa (a ceea ce consideram eu) drepturilor de bază (de la sistemul de sănătate și legile muncii până la violența cu arme) și am fost, de asemenea, frustrată creativ de egocentrismul din lumea artei. Pe de cealaltă parte, îmi doream foarte mult o țară și un mediu diferit. Căutam un loc unde se întâmplă lucruri interesante. De fiecare dată când am fost în România (atât la București, cât și la Cluj) am simțit nu doar că poți face multe lucruri, ci și că sunt mulți oameni dornici să vadă lucruri întâmplându-se și să fie parte din ele. M-am îndrăgostit și de această mentalitate de a găsi mereu soluții creative la situații și de a fi nevoită să mă adaptez mereu. Chiar dacă nu putem generaliza, în mintea mea, asta e ceva foarte românesc. Mai ales în contrast cu cultura franceză (shhh!). În sfârșit, la nivel personal, aici m-am simțit imediat ca acasă.
Cum ați ales tema UNFINISHED pentru acest an?
A fost un amestec de circumstanțe și gânduri. În primul rând, tăcerea („Silence”) a venit ca o continuare firească după tema de anul trecut „Off-Center”, care ne-a invitat să privim la lucrurile din jurul nostru din unghiuri diferite, la descentralizare, la ceea ce este dincolo de evident etc. Inevitabil, „off center” ne-a condus la ceea ce este „lăsat pe dinafară” sau „nespus” – așadar, tăcerea. În același timp, toată echipa a fost atrasă de ideea de a respira, de natură, de a se gândi mai direct la viață și de a ne muta atenția de la noi, oamenii, la ceea ce ne înconjoară, la a vedea „the big picture”. Am simțit că prin „Silence” putem ajunge la asta. Și apoi, cu cât am vorbit mai mult despre tăcere, cu atât ne-am dat seama că este legată de tot ce vrem să discutăm: tăcerea în relații (intimitate, secrete, tabuuri, relații de muncă), tăcerea în raporturile de putere (cenzură, protest, greve), tăcerea în tehnologie (algoritmi, inteligența artificială), tăcerea în meditație și yoga… Nu în ultimul rând, personal, am simțit că tăcerea este o cale modestă de a aborda imposibilitatea a ceea ce încercăm să realizăm. Nu avem toate răspunsurile, dar putem crea un spațiu intenționat pentru ascultare.
Cât de mult comunicăm în realitate atunci când este tăcere?
Poate cel mai mult! Sau, măcar, cel mai profund. Nu avem întotdeauna nevoie de cuvinte ca să comunicăm. După cum bine a spus Eugene Ionescu, „cuvintele împiedică tăcerea să vorbească”. Pentru că, dacă există tăcere, reușim să fim atenți la sensul profund al lucrurilor, dincolo de cuvintele defectuoase. În tăcere suntem atenți atât la detalii, cât și la imaginea de ansamblu, la limbajul corpului, la împrejurimi… Suntem, în sfârșit, atenți cu toate celelalte simțuri!
Cum a devenit liniștea un lux și care crezi că este viitorul său în viețile noastre?
Nu aș spune neapărat lux, pentru că asta o face să sune superficial și „mercantil”. Dar da, tăcerea a devenit din ce în ce mai rară, de aceea o văd mai degrabă ca pe un bun public pe cale de dispariție! Nu o marfă, nu un lux. Tăcerea este o resursă publică precum apa și aerul și ar trebui tratată ca atare. Într-un sens literal, noi, oamenii, avem nevoie biologic de tăcere (pentru somn, pentru a trata anxietatea, pentru a ne concentra). După cum știm, zgomotul excesiv ne face atât de mult rău din punct de vedere fizic încât este folosit ca metodă de tortură. Lăsând la o parte oamenii, este ceva de care depinde toată viața de pe planeta noastră: gândiți-vă la poluarea fonică ce perturbă viața sălbatică, migrația animalelor, comunicarea între ele (mai ales în oceane, unde nu o putem urmări prea bine). Și metaforic, avem nevoie de tăcere pentru a face față zgomotului și a pălăvrăgelii care ne bombardează în mod constant, uneori ne hărțuiește, făcându-ne să nu mai avem imaginea de ansamblu și ne prinde în bule informaționale („echo chambers”).
Cum este integrat conceptul de tăcere în instalațiile, expozițiile și evenimentele din festival?
La fel ca în cazul tuturor temelor noastre, vedem „Silence” ca pe un fir roșu pe tot parcursul festivalului. Nu cerem nimănui să vină și să „vorbească despre tăcere”. Credem că e mai interesant și mai autentic să creăm întreaga experiență a festivalului folosindu-ne de unele dintre lecțiile pe care tăcerea ni le dă și, cu ajutorul ei, să stabilim conexiuni între participanți, parteneri și toți speakerii, artiștii și muzicienii.
Unii invitați vor vorbi foarte direct despre tăcere, cum este jurnalista Anelise Borges (când cuvintele eșuează în fața realității) și fotograful/ istoricul João Paulo Barbosa (care merge în peisaje tăcute). Unii vor aborda tăcerea într-un mod mai metaforic, cum ar fi Lakshmi Rengarajan, care reimaginează modul în care ieșim la „date-uri” mai târziu în viață și Ligia Giatti care discută despre muncă și leadership. Alții vor veni cu strategii creative pentru a rupe tăcerea dintre noi, cum ar fi Topaz Adizes și duo-ul de „spoken poetry” Griot, ce vor cataliza conversațiile comune între participanți. Unul dintre instructorii noștri de yoga, Avisek Majumdar, va susține sesiuni lungi, special create pentru a ajunge la tăcerea interioară. Muzicienii și DJ-ii vor cânta, desigur, în tăcere (cum fac întotdeauna!), iar coregrafa Rafaela Sahyoun vine la București pentru zece zile intense înainte de festival, pregătind șase dansatori (care au aplicat din România și întreaga Europă) să se exprime prin trupurile lor, mai degrabă decât prin cuvinte. Și astea sunt doar câteva exemple.
Pe lângă agenda evenimentului, tăcerea a dus și la multe alte decizii prin care să putem crea un spațiu intenționat între participanți și invitați. Scena, de exemplu, este construită în așa fel încât să îndepărteze distanța obișnuită dintre speakeri și public. Designul ei unic, undeva între un auditoriu, un forum și o pistă, este gândită să pună participanții față în față și să invite speakerii în mijlocul mulțimii și să treacă prin ea. Un alt exemplu este că anul acesta nu vom avea un „MC” obișnuit, care să facă atmosferă. Credem că am trecut peste etapa asta și ne gândim la soluții mai creative ca să energizăm publicul, prin videoclipuri, sunet și lumini, dar și prin intermediul comunității însăși. Știm că datorită modelului nostru unic de înscriere în festival, oamenii care participă la UNFINISHED sunt cu adevărat speciali și implicați. Iar asta ne motivează să găsim mijloace mai dinamice și mai antrenante de a petrece timpul împreună și ne permite să ne asumăm mai multe riscuri, pentru că simțim cu adevărat că au și ei ceva de zis. Suntem și noi tăcuți, ca să-i auzim mai bine.
Cum ți se pare că s-a schimbat sau a evoluat UNFINISHED din 2017, ediția în care ai participat ca artistă, până azi?
Enorm! Dar cel mai important, ADN-ul de bază care m-a făcut să mă îndrăgostesc de UNFINISHED (multidisciplinaritatea și autenticitatea), este încă acolo, doar că înflorește și e în plină expansiune. De festival încă se ocupă o echipă microscopică, care duce o muncă inumană, o muncă făcută din pasiune… Dar acum, una dintre îmbunătățirile majore este că avem și un spațiu adevărat UNFINISHED (Casa Universitarilor), pe care-l îmbunătățim constant (noi și pentru noi), în acord cu ce-și dorește și comunitatea noastră.
Ce înseamnă luxul pentru Capucine Gros?
Timpul!
Cum simți că te-a schimbat România de când ai ales ca Bucureștiul să devină acasă?
Pot să vorbesc doar de micul ecosistem în care trăiesc și muncesc, nu despre toată România. Fără să judec dacă este bine sau rău: de fapt, nu simt că țara în sine s-a schimbat prea mult. Pe de altă parte, simt că românii pe care îi întâlnesc s-au schimbat puțin: văd mai multă iubire de sine în jur, văd mai mulți români „întorcându-se”, simt că sunt mai entuziasmați de lucrurile care se întâmplă aici fără să privească mereu afară… Văd, de asemenea, mai multe lucruri care sunt cu adevărat unice în România și care nu s-ar putea întâmpla nicăieri altundeva, începând, desigur, cu UNFINISHED, dar mă gândesc și la natura incredibilă, care încă mai este sălbatică aici.
Cum ți se pare că privesc românii arta și manifestările culturale comparativ cu alte țări în care ai trăit?
Un lucru pe care îl iubesc aici este descoperirea neîntreruptă a unei moșteniri culturale uimitor de bogată. Încă aud în mod constant de artiști, scriitori și muzicieni, în special din generația anterioară, care mă fac să simt că îmi lipsește un întreg capitol de istorie. Vorbind franceză, mai ales, se pare că există o infinitate de similitudini între cele două țări ale noastre (Eugène Ionesco fiind una dintre ele, desigur).
În afară de asta, în ceea ce privește scena actuală: este cu siguranță bogată în cultură (muzică, film, teatru) și în artă dar… chiar dacă anul acesta au fost multe evenimente (târguri de artă, Timișoara – Capitala Culturii, Art Encounters etc), mi-aș dori totuși să fie mai multe. Sau, cel puțin, să aud mai mult despre cele existente. Chiar azi, de exemplu, am aflat despre două rezidențe românești despre care nu știam că există.
În comparație cu locurile anterioare în care am trăit: desigur, este mai puțină activitate decât în New York sau Shanghai, dar, pe de altă parte, și din acest motiv m-am mutat aici. Nu mai voiam să fiu într-o bulă și mă interesează această confruntare dintre visurile artiștilor versus realitatea orașului și toate lucrurile frumoase care se pot întâmpla în acest proces (cum este și UNFINISHED).
Ce proiecte „neterminate” ai acum și pe care le vom putea admira în curând?
Pregătesc o mică expoziție personală în noiembrie în SUA și profit de ocazie ca să prezint o mulțime de proiecte complet noi, dar și altele mai vechi pe care nu le-am expus niciodată până acum. Vorbesc inclusiv despre un proiect neterminat, numit „A Brief Introduction to the World”, pentru care am visat mereu să creez un spectacol și cred că o să pot face asta inclusiv în București, în curând. Așa că, fiți pe fază!
